Sa-ti faci chip cioplit…
Am fost in Maramures. Ne-am dorit sa stam mult si sa vedem tot. Am lepadat insa ghidurile. Ne-am prefacut ca nu stim nimic despre taramul asta, si celebru, si pitoresc, si arhaic. Am luat-o, cum se spune, de la zero.
ntr-o buna dimineata, am anuntat ca pornim pe Valea Viseului. Turnandu-ne lapte proaspat in pahare (vai, cat de gros si de bun!), gazdele noastre s-au mirat, cu accent morosenesc, desigur: „De ce tomna pe Visaie? N-aveti ce vedea, acolo nu-s nici biserici de lemn si nici porti cioplite.“ Ei, si?
Cu atat mai bine. Daca, in Maramu’, toata lumea se uita dupa porti si biserici, de ce n-am cauta noi altceva? Am pornit aiurea, probabil catre Borsa. Ceata groasa ne-a transformat calatoria intr-o permanenta descoperire. Intr-o joaca. La fiecare pas, la fiece curba, o lume feerica parea a se intrupa sub ochii nostri: prindeau contur nesigur capite de fan patratoase si cu acoperis, cate o caruta fara surugiu orbecaia pe marginea drumului, iar satele, sufocate de neguri, pareau mai mici si mai negre decat ni le inchipuiseram.
Dar ceea ce ne-a facut sa ne oprim, fascinati, a fost o padure de fagi, cufundata si ea in ceata – o ceata ciudata, cu consistente inegale. Ai fi zis ca nu e naturala. Copacii devenisera, intr-un fel nedeslusit, personaje. Pareau vii, in miscare, cautand lumina, soarele abia rasarit, care-si repezea lacom razele printre crengi. Ne-am simtit martori la facerea lumii: se nastea un Maramures necunoscut, al unor fapturi vegetale… In Maramures, padurea „cade pe casa“.
Iar lemnul e prima intalnire importanta a „coconului“ morosan, abia desprins de poala maica-sii. Din lemnul acela isi va construi apoi intreaga viata, de la leagan pana la crucea (pictata) de pe urma, pe traseul unei culturi vaste, spectaculoase, ce se intinde intre folosul domestic si adoratia mistica. Cu primul si poate cel mai insemnat gest de pretuire a lemnului te intalnesti inca din ulita: poarta casei. Arcada cioplita si slefuita intr-o horbota de lemn, lucratura portii este semn al bunastarii, dar si masura a firii si harului stapanului casei.
In sculpturile portii sta scris un cod pe care (doar) localnicii il descifreaza, dintr-o singura, patrunzatoare privire… Dar poarta mai are un rol. Mult mai important. Ea desparte ograda si casa, spatiul sacru al familiei, de lumea necunoscuta si aspra de afara. Bogat impodobita cu simboluri magice, arc de triumf invocand belsugul, fertilitatea si viata indelungata, poarta maramureseana este o pavaza, un totem, un talisman.
Ii ocroteste pe toti cei ai casei. Alcatuire de pret ce este lasata mostenire urmasilor – e facuta din stejar ce dureaza veacuri –, poarta morosana e emblema si membru al familiei, martor la viata zilnica, incarcat de amintiri. O cronica peste timp, roasa de cari. De treci dincolo de poarta, tot cu lemnul te intalnesti. Caci lemnul e viata maramureseanului. Deopotriva unealta si podoaba, foc si adapost, jucarie si zeu.
Foto: Adrian Stoicoviciu, Adrian Piclisan/Banateanul